Seara Prin Parc
Pe aleile răcoroase din parcul situat în orașul din inima țării, treceam cu pas molcom pe lângă trecătorii uimiți ce priveau cu nesaț cerul ca smoala cu infinita lui boltă plină de beculețe zglobii ce pâlpâiau străpunzând întunericul dens, creând astfel un joc de lumină fascinant, când dintr-o dată m-am oprit cu răsuflarea întretăiată în fața lui, iată-l! mi-am zis în gând.
Un măreț arbore stătea cu crengile tremurând în ușoara bătaie a vântului de Mai călduț ca unul din uriașii din poveste. Simțeam cum inima îmi saltă precum o gazelă și cum gândurile îmi fug ca niște căluți nărăvași. Venise momentul! Cu sufletul vibrându-mi precum al o miilor de corzi de vioară, mi-am luat inima în dinți și mi-am început aventura. Am început stângaci să mă sui pe trunchiul noduros al falnicului copac visând să ajung la capătul acestuia pentru a vedea orașul meu drag. Scoarța copacului era tare și uneori îmi sfâșia hainele subțiri provocându-mi numeroase zgârieturi dar mă îndârjeam în continuare să îmi ating țelul. Cu cât urcam mai sus cu atât mă simțeam tot mai ușoară și mai ușoară, aproape ca un fulg de nea. În fiecare crenguță descopeream câte o lume nouă parcă desprinsă din basme. Gâzele adormite din scoarța copacului semănau cu niște spiriduși, păsărelele aflate în cuiburile lor calde păreau aidoma măiestrelor din povești iar însuși bufnița cea bătrână ce își avea culcușul într-o scorbură curată și încăpătoare îmi amintea de înțelepții îmbătrâniți de vreme din snoave ce dădeau povețe eroilor. Urcând din creangă în creangă am dat peste niște făpturi mărunte care străluceau precum niște mici luminițe, acestea erau licuricii. -Oooo, mici felinare aprinse în noapte, le-am zis eu, călăuziți-mi pașii cu lumina voastră caldă spre vârf, spre ramurile cele mai de sus ale vajnicului arbore! Ajutați-mă să îmi văd orașul meu drag!
Ca un făcut, aceștia se aprinseseră și mai tare devenind niște mici torțe vii ce îmi luminau calea îndreptându-mi pașii spre locul mult dorit. Curând, ajunsesem sus, sus, de tot, tocmai în vârf. Am zâmbit fericită la gândul că scopul meu fusese îndeplinit. Deodată, glasul îmi pieri iar brusc în fața ochilor mei uluiți se desfășura o priveliște uimitoare. Casele, unele bine ascunse în plapuma neagră a întunericului, se vedeau acum mai bine iar orașul adormit era aidoma unei poze dintr-o ilustrată. Am petrecut câteva ceasuri bune admirând acea priveliște superbă până când dimineața cu răcoarea ei , cerându-și drepturile sosi în sfârșit. Am coborât obosită dar fericită și am plecat la căsuța mea, unde am adormit în patul cald și moale, visând la alte peripeții.
Gândul și acum mi-a rămas la acea panoramă pe care nu o voi uita niciodată.